Conacele și castelele bănățene ar putea fi descoperite de turiștii care vor găsi în ele fermecătoare povești, destine frământate, istorii și istorioare despre cei care le-au zidit ori le-au locuit. Fiecare castel este învelit într-o dublă aură, pe de-o parte a traiului îmbelșugat, cu muzici pe care conți și contese, baroni și baronese își etalau ținutele în seratele de pe vremuri, iar pe de altă parte a unui blestem care le-a făcut să fie ulterior părăsite, îmbrăcate în iedera sălbatică ce a ținut departe pașii turiștilor.
Asociația Ariergarda Timișoara (AAT) s-a ocupat în permanență de punerea acestor obiective din vestul țării pe o hartă a atracțiilor turistice. Reprezentanții AAT au luat la pas Banatul pentru a le identifica și a afla starea lor, actualii proprietari și perspectivele reale de a fi recomandate ca destinații de vacanță.
De asemenea, administrațiile locale, municipală și județeană, au în vedere punerea în valoare a acestor obiective pentru a crea trasee turistice în perspectiva devenirii Timișoarei Capitală Culturală Europeană 2021, oferindu-le oaspeților prilejul petrecerii unor zile deosebite în Banat.
„Un obiectiv foarte puțin cunoscut este fostul Castel al Pălărierului de la Periam, transformat în fabrică de pălării. În anul 1865, Johann Wohl producea pălării manual, pentru întâia oară, în Periam, acestuia urmându-i Johann Rudach, care pune bazele fabricii de pălării de aici. În anul 1890, Primăria și Breasla Meșteșugărească din Periam au stabilit amplasamentul viitoarei fabrici de pălării care îl avea ca principal acționar pe Ioan Korber. Înființarea propriu-zisă a fabricii a avut loc în anul 1892, sub denumirea de Korber — Fabrica de pălării și cloșuri. Până în anii ’50, Fabrica de pălării din Periam avea parteneri importanți în Europa, dar a fost naționalizată în 1948, iar clădirea a intrat în patrimoniul statului. După 1990, Castelul Pălărierului a fost revendicat de o persoană din Alba”, a declarat pentru AGERPRES Titu Bojin, președintele Consiliului Județean Timiș.
La Foeni, castelul a fost distrus de primărie, care l-a dotat cu termopane. Actualul Cămin Cultural din Foeni este, de fapt, un monument istoric. Castelul familiei Mocioni a fost construit în 1812, fiind o reședință impresionantă. În timpul Revoluției din 1848, maghiarii au devastat domeniul din Foeni, provocând imense pagube. Domeniul a reintrat în proprietatea familiei, fiind răscumpărat de Andrei Mocioni. În 1869, acesta s-a retras din activitatea politică, petrecându-și ultimii ani de viață aici, alături de soția sa, Laura Cernovici, și de socrul său, baronul Petru Cernovici. În 1880, domeniul Foeni a fost lăsat soției și altor urmași, iar după anii ’90 un nepot al lui Mocioni, Antoniu, a răscumpărat castelul și a amenajat aici Casa de Cultură.
La Carani conacul a intrat în proprietatea unui prosper om de afaceri, care l-a lăsat, însă, să se degradeze.
O soartă ceva mai bună pare să fi avut Castelul de la Banloc, al cărui ultim proprietar a fost principesa Elisabeta, fiica regelui Ferdinand și a regiei Maria, și care a fost concesionat gratuit, în anul 2008, de primăria din localitate Arhiepiscopiei Timișoarei, pe o perioadă de 49 de ani, pentru a deschide aici un centru ecumenic. Conacul a fost construit în anul 1750 într-un loc atestat documentar la 13 mai 1400, sub numele de Byallak — „locul bivolului”. În perioada pașalâcului turcesc din Banat, între anii 1522-1717, aici își avea pașa reședința de vară, ulterior terenul fiind dăruit de Maria Tereza banului croat Drașkovici în schimbul altor teritorii. Din 1750 este ridicat conacul care, în anul 1783, devine proprietatea familiei nobiliare ungare Karacsonyi. Tot atunci, groful Lazăr Karacsonyi aduce specii rare de pomi exotici, pe care îi plantează în jurul conacului-castel, punând bazele actualului parc care se întinde pe o suprafață de zece hectare.
Principesa Elisabeta, devenită regină prin căsătoria cu George al II-lea al Greciei, dar divorțată, ulterior, revine în țară. În anul 1935, cumpără domeniul de la Banloc și se stabilește aici, până în anul 1948, când este obligată să ia, definitiv, calea exilului. În anii comunismului, conacul a fost, pe rând, casă de bătrâni, orfelinat, iar piesele mobilierului-unicat, au fost furate, în cea mai bună parte.
Castelul Nako de la Sânnicolau Mare aparținuse prin secolul al XVIII-lea familiei Nako și a avut șansa de a se fi păstrat intact. Frații Nako au cumpărat castelul la o licitație, în 1781, clădirea nefiind doar un monument arhitectural, ci și un veritabil muzeu în care erau expuse obiecte de o valoare inestimabilă, aflate în colecția personală a familiei Nako. În salonul domnesc erau expuse picturi realizate de Nako Kalmane, renumită în epocă, dar și picturi ale maeștrilor Lenbach și Schrottsberg, din anii 1840-1850, precum și piese de mobilier sculptate și cu incrustații din Țările de Jos, o statuetă Carducci din Veneția și alte asemenea opere. În camera cu trofee vânătorești erau expuse trofeele nobilului, aduse după prima expediție pe care o efectuase în Africa.
Salonul de primire a oaspeților era împodobit cu obiecte de artă din argint, un giuvaer vechi german, sculpturi în bronz și dulapuri încrustate, picturi din secolul al XV-lea. Sufrageria era decorată cu o colecție de porțelan antic japonez, precum și cu câteva copii după Rembrandt și Tizian, care completau valorile muzeului. După 1919, toate acestea s-au pierdut fără urmă. După Primul Război Mondial, familia Nako s-a mutat în Ungaria, iar vasta proprietate, înconjurată de o imensă pădure de brad, precum și cele 1.500 de jugăre de pământ, cu ferme, grădini, sere de iarnă și livezi, au fost vândute pe parcele. Castelul a fost împărțit în două, pădurea a fost devastată, iar mobila a fost împrăștiată cu bucata.
La începutul veacului trecut, castelul a servit drept primă școală agricolă din România, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a folosit ca sediu al gărzii fasciste, cazarmă și depozit de armament. Între anii 1949 — 1951 și 1953 — 1955, aici a funcționat școala de tractoriști, din nou, școala agricolă, iar în 1975, castelul a fost preluat de Primăria Sânnicolau Mare, care a amenajat Muzeul Bartok Bella, inaugurat în 1981. În prezent, castelul adăpostește Casa de Cultură și Muzeul Orașului.
Conacul San Marco din Comloșu Mare era în secolul al XIX-lea centrul spectacolelor în zonă și locul de întâlnire a aristocrației. După naționalizare, a fost transformat în CAP, apoi în școală și grădiniță. Istoria lui se leagă de numele fraților Cristofor și Ciril Naco. În 1781, la îndemnul împăratului Ioszef al II-lea, cei doi au cumpărat, la licitație, mari suprafețe de teren în Banat. Domeniul familiei Naco, administrat în comun de cei doi frați, cuprindea moșii în Sânnicolau Mare, Teremia și Comloșu Mare. Trei ani mai târziu, ei au fost înnobilați cu rangul de moșieri de Sânnicolau Mare. În 1801, au hotărât să-și împartă bunurile comune, iar prin tragere la sorți, moșia din Sânnicolau Mare le-a rămas urmașilor lui Cristofor, iar Teremia — Comloș, fiului lui Ciril, Iosif. Acesta i l-a lăsat fiului său, Ioan care, în 1840, și-a mutat reședința de la Viena în noul castel ridicat în centrul Comloșului. În jur a amenajat un parc luxos, pe zece hectare, cu porțile din fier forjat, realizate la Viena. Deasupra porții principale era cioplit blazonul familiei, distrus de comuniști.
Conacul de la Rudna, împărăție a baronului Nicolici, a devenit o ruină, acesta fiind transformat, în 1946, în casă de promenadă, în 1950 în subunitate de grăniceri, iar în anii ’60, în sediu CAP. În aceeași perioadă, a fost distrusă și capela de pe domeniul conacului. În 1919, când baronul a părăsit definitiv România și s-a stabilit la Paris, conacul a fost cumpărat de renumitul avocat al vremii Lighezan. După moartea acestuia, a sunat gongul ruinării conacului. După Revoluție, ceea ce a mai rămas din fostul conac a fost furat pe bucăți: de la uși, până la geamuri, parchet și mobilele luxoase.
Un alt conac vizat să devină obiectiv turistic este cel de la Clopodia, al fostului general Vintilă Petală. Fost ministru al Forțelor Armate din partea liberalilor, generalul Vintilă Petală a preluat castelul, la finele veacului al XIX-lea, de la primul-ministru maghiar Sandor Wekerle. După 1951, generalul și familia sa au fugit din țară. O perioadă, castelul a rămas în paragină fiindu-i retrocedat, în cele din urmă, Mariei-Rose Mociornița, strănepoata generalului, dar aceasta l-a vândut soților Erina, care își exprimaseră dorința de a-l lăsa moștenire nepoatelor lor.
Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.
